Isus a murit pentru noi pe cruce. Ce înseamnă aceasta?
El s-a sacrificat în locul nostru şi în beneficiul nostru, de bună voie,
pentru...... Pentru ce? Aceasta este marea întrebare, ce dobândim în urma
sacrificiului său. Dobândim o îndreptăţire, un har, care nu este condiţionat de
credinţa noastră, dar care devine eficient pentru noi atunci când credem în
acest har. Din acest punct de vedere harul este universal în sensul că acesta
este valabil pentru toţi cei care au crezut, cred sau vor crede în
Dumnezeu. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică.” (Ioan 3; 16) Cu alte cuvinte, prin credinţă avem acces la Dumnezeu,
un acces complet liber şi garantat. Acest acces însă nu înseamnă automat că
toţi cei care îl au se şi folosesc corect de el. Darul fără plată a lui
Dumnezeu nu depinde de credinţa noastră. (2 Timotei 2; 13) Când avem credinţă
personală în Dumnezeu acest dar ne conferă avantajul că suntem primiţi de
Dumnezeu, căci fără moartea lui Isus păcatele noastre ne-ar fi despărţit de El,
în mod iremediabil. Cu toate aceste, s-ar putea ca acest acces să nu ne
folosească la nimic, dacă credinţa noastră nu este urmată de naşterea din
Dumnezeu. Cât trăim beneficiem de harul lui Dumnezeu, datorită morţii lui
Cristos, dar acest lucru nu este suficient pentru mântuire. Credinţa fără fapte
este moartă, ne spune apostolul Iacov, dar eu aş face precizarea că de fapt
credinţa fără dragoste este moartă.
Suntem socotiţi neprihăniţi, fără
plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. (Romani 3;
24) Dacă suntem socotiţi neprihăniţi, mai are vreun rost să şi fim, în mod
practic, efectiv neprihăniţi, dacă oricum, ori ce am face, prin credinţă suntem
socotiţi neprihăniţi? Nu este de ajuns că avem credinţă şi deci nimic altceva
nu mai trebuie? Nu este de ajuns, este o capcană, dacă suntem învăţaţi
astfel şi în ea ne duc multe doctrine ale Bisericilor instituţionale. Suntem socotiţi
neprihăniţi, cu scopul de a ajunge neprihăniţi şi nu cu scopul de a continua să
păcătuim. (Efeseni 1; 4) Suntem socotiţi neprihăniţi tocmai pentru a nu
fi descurajaţi de sarcina de a ajunge neprihăniţi, care stă în faţa noastră.
Suntem socotiţi neprihăniţi ca să putem fi iertaţi ori de câte ori greşim fără
voia noastră. Suntem socotiţi neprihăniţi pentru că la om mântuirea este cu
neputinţă. (Marcu 10; 27) A fi socotit neprihănit nu este totuna cu a fi
neprihănit. După 18 ani cetăţenii unei anumite ţări sunt socotiţi maturi, dar
aceasta nu înseamnă că şi sunt, în realitate, cu toţii maturi. Îndreptăţirea
vine prin credinţă şi doar prin credinţă dar mântuirea vine doar pentru aceia
care sunt născuţi din nou. Putem să fim consideraţi neprihăniţi dar dacă nu
suntem născuţi din nou nu vom vedea Împărăţia lui Dumnezeu şi desigur nu vom
intra în ea. (Ioan 3; 3,5) Lucrul acesta este atât de important şi de sigur
încât Isus l-a subliniat, repetându-l de două ori. Credinţa este suficientă
pentru îndreptăţire, dar nu este suficientă pentru mântuire. Dacă credinţa
noastră personală ar fi suficientă pentru mântuire aceasta înseamnă că
mântuirea este cu putinţă la oameni şi încă uşor de dobândit şi că Isus nu a
avut dreptate să susţină contrariul. Numai că Isus a avut dreptate deoarece
naşterea din nou o face Dumnezeu, în fiinţa noastră şi credinţa noastră lipsită
de această naştere din nou, este deficitară, în raport cu mântuirea. Nu ne
putem mântui singuri, prin credinţa noastră, ci Dumnezeu ne mântuieşte, atunci
când devenim copii ai Lui, în sensul că suntem născuţi din El. Prin urmare,
naşterea din nou nu stă doar în puterea omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu.
Sub acest aspect mântuirea este cu neputinţă la oameni. Dacă nu vom ajunge
neprihăniţi, în urma naşterii din nou, faptul că suntem socotiţi neprihăniţi nu
ne foloseşte la nimic. Cu alte cuvinte, dacă crucea noastră nu însoţeşte crucea
lui Cristos rămânem doar cu posibilitatea de a fi mântuiţi, dar niciodată
actualizată. În acest caz, nu vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel ne informează că
putem avea credinţă cât să mutăm şi munţii din loc şi totuşi să nu fim
mântuiţi. Tot Pavel ne spune că cel care nu are dragoste nu este nimic. (1
Corinteni 13; 2) Credinţa în sine nu este suficientă pentru mântuire şi
apostolul Iacov ne spune că şi dracii cred şi se înfioră. (Iacov 2; 19) Ce fel
de credinţă avem noi, credinţa dracilor sau credinţa lui Isus. (Apocalipsa 14;
12) Acestea din urmă sunt cele două forme posibile de credinţă. Mântuirea vine
doar prin credinţa lui Isus. Ce deosebeşte această credinţă de credinţa
dracilor? Tocmai crucea face deosebirea. Isus a murit pe cruce nu doar pentru
ca să ia păcatele noastre asupra Lui, dar şi ca să ne arate ce fel de dragoste
are Tatăl pentru noi şi ce fel de dragoste trebuie să avem unii pentru alţii.
(Ioan 13; 34-35; Ioan 15; 13) Îndreptăţirea noastră în faţa lui Dumnezeu, vine
ne greşit din credinţa noastră şi Luther a avut deplină dreptate în această
privinţă. Pentru aceasta nu trebuie să facem nimic decât să credem. Atunci când
credem că suntem îndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu, am şi dobândit, fără nici
un adaos, această îndreptăţire deoarece şi pentru aceasta a murit Cristos. Cu
toate acestea, îndreptăţirea noastră în faţa lui Dumnezeu nu duce, în mod
automat, la salvarea noastră, mai este nevoie de ceva şi anume de naşterea din
nou. Această naştere din nou nu este tot una cu îndreptăţirea care vine prin
credinţă, ci presupune o schimbare profundă a caracterelor noastre. Ce naşte
din carne este carne şi ce naşte din Duh este Duh. (Ioan 3; 6) Cine nu are
Duhul lui Cristos nu este al Lui. (Romani 8; 9) Schimbarea caracterului este în
practică realizată prin dragostea de natură divină, care ne este turnată în
inimi prin Duhul Sfânt. (Romani 5; 5) Ca un exemplu, ar fi transformarea
profundă a felului nostru de a fi atunci când suntem îndrăgostiţi. Creştinismul
înseamnă să fim nişte veşnic îndrăgostiţi, dar nu în mod fizic, ci într-un mod
matur, profund spiritual. Viaţă veşnică înseamnă dragoste veşnică. Nu trebuie
să ne aşteptăm desigur la efuziuni sentimentale permanente ci la angajament
personal faţă de aproapele, la respectul persoanei celuilalt şi mai presus de
toate la dreptate. Dreptatea desăvârşită şi corectitudinea sunt esenţa iubirii
pe acest pământ. Isus ne-a învăţat să facem dreptate, milă şi credincioşie, în
primul rând. (Matei 23; 23)
Prin urmare, credinţa care nu
duce la o transformare profundă a caracterului ne dă şansa de a fi acceptaţi de
Dumnezeu, în vederea mântuirii noastre, dar nu ne duce, în mod automat, la
salvare. Trebuie să continuăm să ne deschidem în faţa lui Dumnezeu şi să
urmărim sfinţirea, pe care o face tot Dumnezeu, care prin Cuvântul Său şi prin
acţiunea Duhului Sfânt asupra noastră ne naşte pentru o viaţă spirituală.
Faptele bune vin, în mod necesar, din inima celui care iubeşte oameni. Nu
trebuie să facem eforturi pentru a face fapte bune, le vom face oricum atunci
când ne iubim aproapele. În orice caz, faptele bune fără dragoste nu folosesc
la nimic. (1 Corinteni 12; 3) Îndreptăţirea noastră vine prin credinţa
noastră, dar mântuirea vine prin credinţă şi dragoste, în primul rând prin
dragostea lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi şi-a jertfit Fiul pentru noi, şi
apoi prin dragostea noastră, a acelora care îl iubesc pe Dumnezeu cu toată
fiinţa lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. (1 Ioan 4; 10; Matei 22; 36-39)
Ce trebuie să facem noi? Să ne luăm crucea, în fiecare zi, iar crucea noastră
înseamnă dragostea pentru semenii noştri, care de multe ori ne răstignesc
pentru că îi iubim. Crucea noastră seamănă cu crucea lui Cristos pentru că ea
este răspunsul unei lumi care de multe ori nu înţelege intenţiile noastre şi le
răstălmăceşte împotriva noastră.
Această învăţătură se găseşte în întregime în
epistolele apostolului Pavel şi concordă întru totul cu învăţătura lui Isus.
Isus le-a spus celor vindecaţi de El că ei sunt mântuiţi prin credinţa lor, dar
tot El i-a învăţat pe oameni că dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni
sunt cele mai mari porunci. (Luca 8; 48) După ce au fost vindecaţi, cei în
cauză urmau să devină ucenici ai lui Isus, în caz contrar vindecarea lor le-a
servit numai pentru viaţa aceasta. Din nefericire, doctrinele multor Biserici
instituţionale pun accentul numai pe îndreptăţire dar nu pun accentul pe
naşterea din nou. Se întâmplă ceea ce am subliniat în cartea mea „Biserica
celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste – Creştinism spiritual şi
religie instituţională,” adică doctrinele obligatorii şi înţepenite ale
confesiunilor creştine nu permit o dezvoltare complexă a adevărurilor conţinute
de Biblie. Vă invit să citiţi lucrarea menţionată pe situl www.bisericaspiritualaunica.com
No comments:
Post a Comment