Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus, care s-a opus distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci Persoana lui Cristos.
Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul. Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente, bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El, pentru abuzurile celor credincioşi.
Isus a recomandat pacifismul, dar instituţia bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus, dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu de învăţătura lui Isus, totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou, din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.
Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers. Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El. Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă avem în vedere învăţăturile lui Isus, eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel, prin Isus a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea. Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că Isus nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa, fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era nevinovat. Creştinii au scăpat de propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe, însă Isus a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus şi apostolii şi-au sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.
Ideea lui Isus nu a fost niciodată de a crea o pavăză instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.
Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină, indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă, limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El. Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El, dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred.
Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie, care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv, toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus nu a propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus ne-a cerut doar să transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.
El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de lumea pământească. Isus nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus nu ne-a dat un ‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus nu ne-a învăţat să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru lumea viitoare. Isus nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă. Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus oricât de confortabil ar părea pentru unii.
Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui, se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională, constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu. În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus ne-a învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.
Vă invit să vedeţi „Semnul fiarei 666” http://www.youtube.com/watch?v=TutCZcvGxms
No comments:
Post a Comment