Tuesday 30 April 2013

Fecioara şi ‚curva’ cea mare

            Când va reveni pe norii cerului, în glorie şi slavă, împreună cu sfinţii îngeri, Isus va răpi la cer pe toţi cei care sunt ai Lui, un singur popor, indiferent de confesiunea creştină la care aceştia vor fi aparţinând. Isus nu îi va întreba dacă au fost Ortodocşi, Romano sau Greco Catolici, Reformaţi, Protestanţi sau Neo-protestanţi. Cei mai mulţi nici nu vor aparţine de nici o confesiune creştină, deoarece vor asculta de solia îngerului care le va spune, încă înainte de revenirea lui Cristos, să iasă din Babilonul de confesiuni creştine, din multitudinea de instituţii bisericeşti, care vor exista în acele vremuri. Oamenii se împart în denominaţiuni dar Cristos îi împarte pe oameni la dreapta şi la stânga Sa, după cum sunt sau nu ai Lui. (Matei 25; 31-34)
      Toţi cei de la dreapta lui Cristos vor aparţine de grupul fecioarelor înţelepte, care şi-au luat ulei în candelele lor şi l-au aşteptat pe Mire veghind. (Matei 25; 1-13) Uleiul reprezintă mărturia lui Cristos, adică Duhul prorociei. (Apocalipsa lui Ioan 19; 10) Mulţi vor spune atunci: Nu am fost noi membrii ai Bisericii instituţionale Ortodoxe sau ai Bisericii instituţionale Romano sau Greco Catolice, nu am fost noi membrii ai Bisericilor instituţionale Reformate, ai Bisericilor instituţionale Protestante sau ai Bisericilor instituţionale Neo-protestante? Isus le va răspunde: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Nu este acelaşi lucru dacă suntem membrii într-o instituţie bisericească şi dacă suntem membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Corpul Său unic, Mireasa Sa.
În Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte despre două femei deosebite una de cealaltă. Una este o fecioară curată iar cealaltă este denumită „curva cea mare.” Ambele femei semnifică o relaţie cu Dumnezeu, doar că prima semnifică o relaţie bună, iar cea de a două o relaţie foarte rea. Prima este o realitate spirituală, iar cea de a două este un amalgam de instituţii bisericeşti şi organizaţii religioase. Iată textele:
„Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. – (inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” (Apocalipsa lui Ioan 19; 7-8)
Textul de mai sus se referă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi aceasta va fi formată numai din sfinţi. Dacă ne mulţumim numai să îi admirăm pe sfinţi şi să ne rugăm lor sau numai să facem coadă la moaştele lor, dar fără să fim noi înşine sfinţi vom face parte din cea de a două categorie, care este descrisă mai jos:
„Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: <<Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!>> ... Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: <<Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului>>.” (Apocalipsa lui Ioan 17; 1-2; 4-5)
Acest Babilon este format din multitudinea de Biserici instituţionale prin care se exercită o autoritate spirituală impusă, asupra conştiinţelor umane. Pe de altă parte, Biserica unică a lui Dumnezeu este formată din toţi aceia care au o experienţă spirituală directă cu Dumnezeu şi al căror nume este înscris în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii.
„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa lui Ioan 20; 14-15)
Bisericile instituţionale încearcă să sperie oamenii cu un iad şi chinuri veşnice, pentru ca cei credincioşi să nu iasă din comenzile lor. În realitate, cartea Apocalipsa lui Ioan vorbeşte despre moartea a doua, adică adevărata moarte, din care nimeni nu va învia. Este vorba despre un iaz de foc, în care toţi ce ne mântuiţi vor fi aruncaţi şi aceasta este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Dacă este moarte, nu este viaţă petrecută pentru veşnicie în iad. Există viaţă veşnică în Rai, împreună cu Dumnezeu şi există moarte veşnică, care survine pentru toţi cei care sunt aruncaţi în iazul de foc. Plata păcatului este moartea şi desigur nu moartea întâi, la care sunt supuşi şi sfinţii, afară de cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Isus, ci moartea a doua, de care nu sunt scutiţi toţi aceia care nu au atins gradul de sfinţenie, cerut de Dumnezeu.
„Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată a lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.” (Romani 6; 23)
Isus a spus să nu ne bucurăm că duhurile ne sunt supuse, ci să ne bucurăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. (Luca 10; 20) Dumnezeu îi cunoaşte dinainte pe toţi aceia care fac parte din adevărata Sa Biserică şi i-a hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului său, adică asemenea lui Cristos. (Romani 8; 29) De asemenea, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. (Efeseni 1; 4) Prin urmare, scopul şi condiţia mântuirii este sfinţenia, dar nu sfinţenia altora, adică a sfinţilor canonizaţi de către Bisericile instituţionale, ci sfinţenia noastră, a celor care vrem să fim mântuiţi. Numai sfinţii vor vedea şi vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, adică numai acele persoane care sunt născute din nou. (Ioan 3; 34-35) Aşa ne spune Biblia şi dacă reprezentanţii Bisericilor instituţionale ne spun altceva se cuvine să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. (Faptele Apostolilor 4; 19) Prin urmare, din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte numai sfinţii, care sunt membrii ai tuturor confesiunilor creştine şi care la un moment dat, atunci când îngerul lui Dumnezeu va da semnalul, vor ieşi din ele, pentru a nu se face părtaşi la păcatele lor. (Apocalipsa lui Ioan 18; 4) Cei care aşteaptă ca sfinţii din calendare să îi ia cu ei în Împărăţia lui Dumnezeu se înşeală şi sunt înşelaţi, deoarece sfinţenia nu se atribuie prin apartenenţa la o anumită confesiune creştină sau prin venerarea unui alt sfânt. Sfinţenia este personală, este atributul celui care este mântuit şi nu poate fi înlocuit de sfinţenia altor persoane.  
Vă invit să vizitaţi websitul www.bisericaspiritualaunica.com

Argumente şi tradiţie

        În toată lumea aceasta numai Româncele şi Rusoaicele poartă batic şi stau deoparte în Biserici şi rezultatele se văd, adică mult formalism şi puţină spiritualitate. Oare toată femeile din lume sunt "rătăcite" şi numai Româncele şi Rusoaicele  practică corect Creştinismul? Ce argumente biblice stau la baza comportamentului celorlalte femei creştine, din toată lumea? Există argumente foarte solide pentru care femeile din Vest, nu poartă batic şi predică de la amvon. De ce nu vrem să le cunoaştem? Pe ce bază biblică unele femei nu poartă batic? Pavel spune ca femeile să aibă capul acoperit. "Dimpotrivă, orice femeie, care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit, îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă." (1 Corinteni 5) Este oare necesar ca femeile care nu poartă batic să se simtă vinovate pentru acest lucru? Problema este că, din punct de vedere al Bibliei, argumentul cu inconfortul personal nu este de ajuns, deoarece N.T. ne învaţă să suferim orice inconvenient, pentru credinţa noastră. Dacă Isus a suportat moartea pe cruce, pentru noi, noi nu putem să suferim pentru El nici măcar un batic pe cap, dacă aceasta este cu adevărat necesar pentru practica credinţei noastre? În realitate, aceasta nu este necesar. Există alte argumente şi anume cele biblice, care dau dreptul femeilor să nu poarte batic, altele decât incomfortul personal. De ce nu vrem să le cunoaştem? Acestea sunt de folos. Ne ajută să înţelegem mai bine scrierile N.T. Ar trebui să fim consecvenţi, în tot ceea ce facem, inclusiv sau mai ales în credinţa noastră, care este lucrul cel mai de preţ. Găseşte argumentele pe video:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

Inconsecvenţă şi ipocrizie

      „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35)
„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii , nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)
În orice caz, fie că predică, fie că spune o poezie, fie că proroceşte, ideea este aceeaşi, adică femeia nu tace în Biserică, aşa cum recomandă una din epistolele atribuite apostolului Pavel şi textul oricum nu se respectă. Mai mult chiar, se realizează un dublu standard, care denotă ipocrizie, adică se respectă textul, dar numai pe jumătate. Cum stă femeia în tăcere, atunci când spune o poezie sau atunci când proroceşte? Unii spun că femeile au tot dreptul să spună poezii sau să prorocească în Biserică, dar nu au dreptul să evanghelizeze de la amvon, căci este vorba despre alt tip de activitate. Dacă femeile au voie să vorbească în biserică, adică să spună poezii şi să prorocească, oare prin poeziile respective nu se dă, direct sau indirect, învăţătură şi prin prorocii nu sunt influenţate conştiinţele celor care ascultă? Şi cum se poate ridica femeia mai presus decât bărbatul prin participarea personală a ei la evanghelizarea de la amvon? Adică trebuie să se înţeleagă, din epistola atribuită lui Pavel, că cei care vorbesc de la amvon, evangheliştii sau pastorii, se ridică deasupra acelora care ascultă? De unde această absurditate? Oare nu suntem toţi mădularele aceluiaşi Trup? Nu există mădulare mai importante şi altele mai puţin importante. Toate mădularele au o egală importanţă şi unul fără altul fac ca Trupul să nu poată funcţiona corect. (1 Corinteni 12; 21-22)   Ce valoare ar avea evangheliştii şi pastorii fără cei care ascultă mesajul lor? Nici una. Isus a spus că semnul care îi deosebeşte pe Creştini de alţi oameni este ca aceştia să iubească ca şi El. Nu a făcut nici o deosebire între bărbaţi şi femei în acest sens. (Ioan 13; 34-35) Isus a cerut unitate şi armonie perfectă între Creştini şi nicidecum ierarhie şi subordonare unilaterală. Subordonarea trebuie să fie reciprocă şi nu numai a unei singure părţi. (Ioan 17; 21) De la subordonarea femeii faţă de bărbat se merge mai departe la subordonarea faţă de preoţi, pastori sau alţi funcţionari bisericeşti şi la subordonarea celor credincioşi faţă de instituţiile bisericeşti. Subordonarea este valabilă numai dacă este reciprocă. Trebuie să ne subordonăm celui care are dreptate, fie bărbat, fie femeie, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi noi, în calitate de Creştini, trebuie să fim oameni ai dreptăţii. Se merge jumătate de drum, dar unii din cei credincioşi nu sunt gata să parcurgă şi  cealaltă jumătate. Aceasta deoarece nu au curiozitatea să asculte cu atenţie argumentele explicate în video. Urmăriţi toată seria  şi veţi înţelege mai bine despre ce este vorba.
Vă invit să vedeţi:  http://www.youtube.com/watch?v=LyPxtNn90bs

Despre locul şi rolul femeilor creştine

Totuşi ea va fi mântuită prin naşterea de fii, dacă stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 15)
Întrebarea legitimă care se pune este următoarea: Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fii? De exemplu, în cazul femeilor care nu se căsătoresc şi deci nu nasc copii, al acelora care sunt căsătorite, dar nasc numai fete, sau nasc un singur fiu, deci nu fii la plural, ci un fiu, în cazul femeilor, care deşi sunt căsătorite nu pot să nască din motive medicale etc., pot femeile să fie mântuite? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci care este principiul pe baza căruia aceste din urmă cazuri pot să fie mântuite?
Eu consider că femeile, ale căror cazuri speciale le-am enumerat, pot să fie mântuite, pe baza principiului expus de apostolul Pavel că mântuirea se dobândeşte prin credinţa din inimi şi prin mărturisirea acestei credinţe. (Romani 10; 10)  Principiul de baza deci, principiul ultim, pentru mântuirea femeilor, nu este acela al naşterii de mai mulţi copii de parte masculină, ci credinţa lor în Dumnezeu, căci dacă principiul ultim ar fi condiţia de a naşte fii, atunci toate femeile aflate în cazuri speciale, cazuri enumerate mai sus, nu ar putea să fie mântuite, deoarece nu ar exista un principiu biblic, care să le dea speranţă că pot să fie mântuite. În lipsa unui principiu biblic pe care să se bazeze, femeile care nu nasc fii nu ar avea nici o nădejde, deci nici o bază în lupta lor spirituală.
Textul biblic, enumerat mai sus contravine învăţăturilor lui Isus şi chiar al altor învăţături ale lui Pavel şi este un adaus târziu, în textele N.T. Un asemenea text pune femeile în aceeaşi postură cu nişte ‚cadâne,’ din haremurile sultanilor Otomani, care aveau valoare în faţa sultanului şi a curţii acestuia numai dacă năşteau băieţi, iar dacă nu năşteau băieţi, nici nu existau ca fiinţe umane respectabile, pentru ei. În textul mai sus citat, situaţia este chiar mai rea decât în haremul sultanilor, căci acolo era ceva dacă o femeie năştea şi un singur băiat, pe când, în textul biblic citat mai sus, se sugerează că femeile ar trebui să nască mai mulţi copii de parte bărbătească. Ce fel de religie este aceasta? În orice caz ea nu corespunde cu învăţăturile lui Isus.
 Testul care arată dacă susţinerile mele sunt corecte sau nu este răspunsul la cele două    întrebări: „Pot femeile să fie mântuite chiar dacă nu nasc fii?” şi „Dacă da, pe ce bază sau criteriu biblic se poate afirma aceasta?”

Spiritele nu au gen

      Dumnezeu nu dă 'slujbe' diferite în adunările creştine, unele pentru bărbaţi şi altele pentru femei, ci oamenii care le organizează, repartizează funcţiunile, în acest mod. Dumnezeu dă Duhul Sfânt la oameni, fără deosebire de gen. După părerea mea, nu se poate demonstra că lucrurile stau altfel şi că darurile Duhului Sfânt sunt distribuite ţinând cont de genul persoanei. Unde scrie acest lucru? A se vedea 1 Corinteni cap. 12. Funcţiunile în Biserici corespund întocmai cu darurile Duhului Sfânt. Ce face un bărbat este diferit de cea ce face o femeie, chiar şi biologic vorbind, de exemplu, bărbaţii nu nasc copii, doar sunt parte la conceperea lor. În Împărăţia lui Dumnezeu, care este deja înăuntru nostru "nu se vor mai căsătorii," a spus Isus, adică nu mai există deosebire de gen. (Matei 22; 30)  Spiritele noastre nu au gen şi chiar dacă mai avem încă impulsuri biologice ele sunt conduse de firea noastră duhovnicească. (Galateni 5; 16) Chiar dacă încă nu suntem după învierea noastră, ci încă în viaţa aceasta, Împărăţia lui Dumnezeu este deja înăuntru nostru atunci când suntem "în Cristos." (Luca 17; 21) În faţa lui Dumnezeu noi suntem suflete şi sufletele nu au gen, nu sunt marcate prin deosebiri biologice deoarece ele sunt entităţi spirituale. Deci atunci când suntem cu adevărat în lumea spirituală, cum spune Pavel, "în Cristos," partea spirituală din noi este mai importantă decât cea biologică. Nu mai trăim conduşi de firea noastră pământească, care este diferită la bărbaţi şi la femei, ci trăim conduşi de Duhul lui Dumnezeu, adică de firea, de natura duhovnicească, atât bărbaţii, cât şi femeile.

Dublu standard

        „Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în Biserică.” (1 Corinteni 14; 34-35)
Pavel prezintă un dublu standard. După ce se luptă, în mai toate epistolele sale, cu Legea, afirmând că nu prin Lege suntem mântuiţi, ci prin credinţă, atunci când este vorba despre femei, se răzgândeşte şi orice argument este bun, pentru a reduce femeile la tăcere, chiar şi acela care este dedus din Lege. Cum adică? Bărbaţii când se duc la adunările creştine şi ascultă predici le înţeleg şi femeile, "mai slabe" nu le înţeleg? Nu sunt destule femei evangheliste, care înţeleg magistral pe Dumnezeu?  Oare femeile nu au Biblii, pentru a citi din ele sau şi mai important nu au ele Duhul Sfânt, care le învaţă toate lucrurile. Nu este Duhul Sfânt care ne învaţă totul despre Dumnezeu? Nu sunt femei care înţeleg tot atât de bine ca şi bărbaţii credinţa creştină? Ce se întâmplă cu văduvele, care nu au pe cine întreba acasă? Pavel vorbea unor femei, care în majoritatea lor, acum 2000 de ani erau analfabete. Chiar şi aşa nu avea dreptate. Dacă femeile pot prorocii şi pot înţelege ceea ce prorocesc, atunci pot înţelege toate lucrurile. Da femeile trebuie să fie supuse bărbaţilor, dar bărbaţii trebuie să fie supuşi femeilor, atunci când ele au dreptate. Oare femeile nu au niciodată dreptate? Ideea vrei să spui că este că, indiferent dacă femeile au dreptate sau nu, într-un anumit caz, ele totuşi trebuie să asculte de bărbat? Oare noi nu credem într-un Dumnezeu al dreptăţii, noi credem într-un Dumnezeu care impune ce vrea El? Eu nu cred că un Dumnezeu voluntarist sau capricios mai poate fi, în acelaşi timp şi drept. Eu cred într-un Dumnezeu drept, care nu se uită la faţa sau la genul omului, ci la dreptate.

Principiul fundamental al Creştinismului

      Biblia este mai greu de înţeles atunci când anumite texte se contrazic între ele. De exemplu: "Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus. (Galateni 3; 27-28) Principiu fundamental al Creştinismului este următorul: "Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire ... (Romani 10; 10) Este acest principiu valabil numai pentru bărbaţi sau este valabil şi pentru femei? Eu cred că este valabil, în egală măsură, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, deoarece nu se poate ca pentru bărbaţi salvarea să vină prin credinţă, dar pentru femei să vină prin naşterea de fii. De ce nu? Pentru că mântuirea prin credinţă este un principiu fundamental valabil pentru toţi Creştinii şi nu poate să existe un principiu fundamental pentru bărbaţi şi altul pentru femei. Ce fel de Creştinism ar fi acela care face o astfel de deosebire? Care ar mai fi deci consecvenţa principiilor fundamentale, universale, ale Creştinismului, dacă ele nu sunt valabile pentru toată lumea, în mod egal? Sunt unii mai egali decât alţii, în faţa lui Dumnezeu? Cine ar avea nevoie de un Creştinism care împarte pe oameni în superiori şi inferiori. Dar acesta nu este adevăratul Creştinism, ci este doar cel promovat de instituţiile bisericeşti. Ştiu că nu toată lumea o să mă înţeleagă dar cine trebuie să înţeleagă mesajul va înţelege negreşit.
Vă invit să vedeţi „Locul şi rolul femeilor în Creştinism”
 

Instituţiile bisericeşti construiesc o pavăză falsă

Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus, care s-a opus distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci Persoana lui Cristos.      
Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul. Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente, bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El, pentru abuzurile celor credincioşi.
Isus a recomandat pacifismul, dar instituţia bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus, dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu de învăţătura lui Isus, totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou, din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.
Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers. Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El. Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă   avem în vedere învăţăturile lui Isus, eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel, prin Isus a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea. Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că Isus nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa, fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era nevinovat.        Creştinii au scăpat de propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe, însă Isus a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus şi apostolii şi-au sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.
Ideea lui Isus nu a fost niciodată de a crea o pavăză instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.
 Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină, indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă, limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El. Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El, dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred. 
Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie, care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv, toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus nu a propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus ne-a cerut doar să transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.
El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de lumea pământească. Isus nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus nu ne-a dat un ‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus nu ne-a învăţat să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru lumea viitoare. Isus nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă. Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus oricât de confortabil ar părea pentru unii.
Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui, se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională, constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu. În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus ne-a învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.
 
Vă invit să vedeţi „Semnul fiarei 666” http://www.youtube.com/watch?v=TutCZcvGxms
 

Locul unde se poate vedea şi simţi adevăratul Creştinism

Atunci când intrăm într-o organizaţie religioasă, am dori să vedem ceva din practica învăţăturii lui Isus şi, de cele mai multe ori nu vedem. De ce? Deoarece instituţiile bisericeşti nu aplică în organizarea şi funcţionarea lor învăţăturile lui Isus. Cel mai mare nu este cel mai mic şi Creştinii din acel loc nu sunt gata să îşi dea viaţa unii pentru alţii. Bisericile instituţionale nu sunt raiul pe pământ, aşa cum doresc să ne convingă pe noi. Ele au mistificat imaginea Raiului, pentru ca acesta să semene cu ele, în loc să se adapteze ele la învăţătura despre frumuseţea Raiului, a lui Isus. În Rai, ştim de la Isus, ne vom iubi sincer, fără să ne luptăm pentru favoruri sau putere. Ne vom înţelege profund pe noi înşine şi unii pe alţii. În Rai vom descoperi cât de aproape suntem de Dumnezeu şi vom fi dumnezei, împreună cu El. În Rai ne vom bucura, fiecare în mod direct de prezenţa lui Dumnezeu, nu doar în afara noastră, ci adânc în noi. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, Raiul este deja în noi.
       Creştinismul nu este o religie de masă, în care fiecare să ceară şi numai să ceară, să le fie lor şi familiilor lor cât mai bine. Creştinismul nu este o religie de cerşetori, în care fiecare să meargă sâmbăta sau duminica la locul numit Biserică, pentru ca în schimb să primească ajutor de la Dumnezeu. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un loc în care se dau ajutoare şi dacă mai stai şi la coadă la moaşte, primeşti „doi litrii” de sănătate şi „un pic” de binecuvântare. Creştinismul este o credinţă a celor Aleşi, care vor să ‚semene,’ să fie ca şi Cristos, care sunt gata să moară, ca şi El, pentru oameni. Credinţa creştină este despre o dragoste care se jertfeşte, până la moarte şi, dacă trebuie, moarte de cruce, nu este despre „a primi,” ci este despre „a da.” Credinţa creştină este pentru aceia cărora le place să dea, mai mult decât le place să primească.
        Totuşi, dacă pe Dumnezeu nu îl putem vedea sau simţi în locuri de adunare numite Biserici, unde atunci îl putem afla? Dumnezeu este în noi. Acolo, în fiecare zi, avem şansa să îl întâlnim pe Dumnezeu. El este bucuria din noi, atunci când înţelegem că suntem veşnici, El este fericirea pe care o simţim, atunci când înţelegem că suntem iubiţi, cu toată puterea de Cel care este tot ce poate fi. Dumnezeu se manifestă în noi, nu în organizaţii religioase. Este adevărat că El se prezintă peste tot acolo unde este chemat numele Său sau unde se adună doi sau trei, în numele Lui, dar nu rămâne şi nu locuieşte în clădiri, construite de oameni. Dumnezeu locuieşte numai în aceia, care îl primesc pe El, să locuiască în ei. Dumnezeu nu face deosebire între femei şi bărbaţi, copii şi vârstnici, albi şi negrii, etc., atunci când locuieşte în ei, El nu cere ca femeile să poarte, în faţa Lui şi pentru El, un semn al stăpânirii lor, de către bărbaţi. Nu bărbaţii stăpânesc sufletele femeilor, ci Dumnezeu.
        Suntem constituiţi dintr-un material, care stă la baza a tot ce există şi avem o substanţă spirituală comună cu Dumnezeu. Biblia ne spune că suntem dumnezei, avem ceva în comun cu El şi anume Cuvântul. Atunci când Cuvântul se manifestă în noi, atunci Dumnezeu se manifestă în noi, căci Cuvântul este Dumnezeu. Cuvântul nu este o literă moartă, ci un Spirit viu. El trăieşte în noi, El simte şi gândeşte, acum şi aici, în noi. Nu este vorba, în primul rând, despre cuvântul, adică textele scrise ale Bibliei, despre evenimente din trecut, ci este vorba despre Cuvântul, care este Isus. Cine nu are Duhul lui Cristos, nu este al Lui. În fond, am rămas toţi Romano Catolici sau Ortodocşi, dacă ne uităm la preoţi sau pastori, diaconi sau presbiteri, pentru ca să ni-l arate pe Isus. Dacă nu îl vedem pe Isus în noi, atunci nu o să îl putem recunoaşte nici dacă îl vedem în altă parte. Aceasta a fost şi problema Evreilor. Dumnezeu nu locuia în ei şi de aceea ei nu l-au recunoscut, atunci când l-au văzut. Dacă Isus locuieşte în noi, atunci şi numai atunci putem să vedem practica învăţăturii creştine, dar nu la alţii, ci chiar la noi. Dacă o vedem şi la alţii, atunci începem să vedem adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar numai o mică parte din ea, căci ea îi cuprinde pe toţi cei Aleşi.

Instituţiile bisericeşti îşi construiesc o pavăză falsă

        Instituţiile bisericeşti sunt forma prin care spiritualitatea creştină s-a adaptat şi se adaptează la lume. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus, care s-a opus distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci Persoana lui Cristos.
Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul. Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente, bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El, pentru abuzurile celor credincioşi.
Isus a recomandat pacifismul, dar instituţia bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus, dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu de învăţătura lui Isus, totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou, din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.
Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers. Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El. Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă   avem în vedere învăţăturile lui Isus, eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel, prin Isus a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea. Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că Isus nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa, fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era nevinovat.        Creştinii au scăpat de propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe, însă Isus a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus şi apostolii şi-au sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.
Ideea lui Isus nu a fost niciodată de a crea o pavăză instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.
 Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină, indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă, limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El. Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El, dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred. 
Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie, care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv, toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus nu a propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus ne-a cerut doar să transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.
El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de lumea pământească. Isus nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus nu ne-a dat un ‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus nu ne-a învăţat să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru lumea viitoare. Isus nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă. Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus oricât de confortabil ar părea pentru unii.
Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui, se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională, constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu. În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus ne-a învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.
 Vă invit să vedeţi „Semnul fiarei 666” http://www.youtube.com/watch?v=TutCZcvGxms

Locul unde se poate vedea şi simţi adevăratul Creştinism

       Atunci când intrăm într-o organizaţie religioasă, am dori să vedem ceva din practica învăţăturii lui Isus şi, de cele mai multe ori nu vedem. De ce? Deoarece instituţiile bisericeşti nu aplică în organizarea şi funcţionarea lor învăţăturile lui Isus. Cel mai mare nu este cel mai mic şi Creştinii din acel loc nu sunt gata să îşi dea viaţa unii pentru alţii. Bisericile instituţionale nu sunt raiul pe pământ, aşa cum doresc să ne convingă pe noi. Ele au mistificat imaginea Raiului, pentru ca acesta să semene cu ele, în loc să se adapteze ele la învăţătura despre frumuseţea Raiului, a lui Isus. În Rai, ştim de la Isus, ne vom iubi sincer, fără să ne luptăm pentru favoruri sau putere. Ne vom înţelege profund pe noi înşine şi unii pe alţii. În Rai vom descoperi cât de aproape suntem de Dumnezeu şi vom fi dumnezei, împreună cu El. În Rai ne vom bucura, fiecare în mod direct de prezenţa lui Dumnezeu, nu doar în afara noastră, ci adânc în noi. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, Raiul este deja în noi.   Creştinismul nu este o religie de masă, în care fiecare să ceară şi numai să ceară, să le fie lor şi familiilor lor cât mai bine. Creştinismul nu este o religie de cerşetori, în care fiecare să meargă sâmbăta sau duminica la locul numit Biserică, pentru ca în schimb să primească ajutor de la Dumnezeu. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un loc în care se dau ajutoare şi dacă mai stai şi la coadă la moaşte, primeşti „doi litrii” de sănătate şi „un pic” de binecuvântare. Creştinismul este o credinţă a celor Aleşi, care vor să ‚semene,’ să fie ca şi Cristos, care sunt gata să moară, ca şi El, pentru oameni. Credinţa creştină este despre o dragoste care se jertfeşte, până la moarte şi, dacă trebuie, moarte de cruce, nu este despre „a primi,” ci este despre „a da.” Credinţa creştină este pentru aceia cărora le place să dea, mai mult decât le place să primească. Totuşi, dacă pe Dumnezeu nu îl putem vedea sau simţi în locuri de adunare numite Biserici, unde atunci îl putem afla? Dumnezeu este în noi. Acolo, în fiecare zi, avem şansa să îl întâlnim pe Dumnezeu. El este bucuria din noi, atunci când înţelegem că suntem veşnici, El este fericirea pe care o simţim, atunci când înţelegem că suntem iubiţi, cu toată puterea de Cel care este tot ce poate fi. Dumnezeu se manifestă în noi, nu în organizaţii religioase. Este adevărat că El se prezintă peste tot acolo unde este chemat numele Său sau unde se adună doi sau trei, în numele Lui, dar nu rămâne şi nu locuieşte în clădiri, construite de oameni. Dumnezeu locuieşte numai în aceia, care îl primesc pe El, să locuiască în ei. Dumnezeu nu face deosebire între femei şi bărbaţi, copii şi vârstnici, albi şi negrii, etc., atunci când locuieşte în ei, El nu cere ca femeile să poarte, în faţa Lui şi pentru El, un semn al stăpânirii lor, de către bărbaţi. Nu bărbaţii stăpânesc sufletele femeilor, ci Dumnezeu. Suntem constituiţi dintr-un material, care stă la baza a tot ce există şi avem o substanţă spirituală comună cu Dumnezeu. Biblia ne spune că suntem dumnezei, avem ceva în comun cu El şi anume Cuvântul. Atunci când Cuvântul se manifestă în noi, atunci Dumnezeu se manifestă în noi, căci Cuvântul este Dumnezeu. Cuvântul nu este o literă moartă, ci un Spirit viu. El trăieşte în noi, El simte şi gândeşte, acum şi aici, în noi. Nu este vorba, în primul rând, despre cuvântul, adică textele scrise ale Bibliei, despre evenimente din trecut, ci este vorba despre Cuvântul, care este Isus. Cine nu are Duhul lui Cristos, nu este al Lui. În fond, am rămas toţi Romano Catolici sau Ortodocşi, dacă ne uităm la preoţi sau pastori, diaconi sau presbiteri, pentru ca să ni-l arate pe Isus. Dacă nu îl vedem pe Isus în noi, atunci nu o să îl putem recunoaşte nici dacă îl vedem în altă parte. Aceasta a fost şi problema Evreilor. Dumnezeu nu locuia în ei şi de aceea ei nu l-au recunoscut, atunci când l-au văzut. Dacă Isus locuieşte în noi, atunci şi numai atunci putem să vedem practica învăţăturii creştine, dar nu la alţii, ci chiar la noi. Dacă o vedem şi la alţii, atunci începem să vedem adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar numai o mică parte din ea, căci ea îi cuprinde pe toţi cei Aleşi.

Relaţia personală cu Dumnezeu

       Este necesar ca, fiecare din noi, să stabilim propria noastră relaţie personală cu Dumnezeu. Nici chiar Biblia nu poate fi înţeleasă, în spiritul ei, de către aceia care nu au Duhul lui Cristos. În mod special, scrierile N.T. nu pot fi înţelese cu o înţelepciune omenească, căci ele trebuiesc judecate duhovnicesc. (1 Corinteni 2; 12-13) Cine nu are Duhul lui Cristos nu poate înţelege N.T. corect şi această afirmaţie explică de ce foarte mulţi Creştini se rătăcesc spiritual, cu Biblia în mână. Ei urmează cea ce îi învaţă alţii, de regulă Bisericile instituţionale, doctrine şi dogme construite de către instituţia bisericească şi nu urmează, în mod direct, Persoana lui Cristos. Ei încearcă să înţeleagă, de multe ori fără succes, ce s-a întâmplat acum 2000 de ani cu Isus, dar nu reuşesc deoarece ei urmează doar scrierile vechi, care au suferit ne numărate transcrieri. Ei nu îl cunosc pe Cristos, care este viu în momentul de faţă şi pentru totdeauna, deoarece ei încearcă să îl cunoască doar din carte şi nu din realitate. Mulţi Creştini nu au experimentat, în mod personal, puterea lui Cristos, care este viu şi de aceea acceptă doar imaginea Lui, aşa cum este prezentată de instituţiile bisericeşti. N.T. are valoare pentru noi numai atunci când ne este citit şi explicat de către Duhul lui Dumnezeu, care este în conştiinţa noastră. El ne luminează fiecare pasaj, dincolo de o interpretare literală şi ne arată ce a vrut Isus să spună cu adevărat, atunci când a trăit pe pământ. Isus cel istoric, desprins de Cristos cel viu este doar o imagine imperfectă a Lui pentru noi. Instituţiile bisericeşti încearcă să îl substituie pe Isus Cristos cel viu cu scrierile despre El, deoarece aceste scrieri le pot interpreta cum vor ele. Pentru ele „Sola Scriptura” înseamnă, de cele mai multe ori, o interpretare literală, fără viaţă, a unor evenimente trecute şi nu o invitaţie de a experimenta, în mod personal, puterea lui Dumnezeu.
Nu suntem ‚sclavii’ lui Dumnezeu, ci copii Lui şi chiar dacă El are multă putere, aceasta nu înseamnă că putem să ascultăm de El, de frică. Oricât de mult ne străduim vedem că frica nu este de ajuns să ne convingă să nu greşim. Ne luptăm cu noi înşine şi nu reuşim, deoarece nu avem în noi, puterea care ne dă reuşita. Puterea de a fi ca şi Cristos vine de la El şi fără această putere este imposibil să nu greşim. Cine suntem noi de judecăm oamenii care greşesc? Ei nici nu pot să nu greşească, dacă nu îl au pe Dumnezeu în ei. Orice om este prin natura sa un păcătos şi devine altfel numai atunci când nu mai trăieşte în natura sa, ci în natura lui Dumnezeu. Prin urmare, calea pe care ne-o arătă Bisericile instituţionale este greşită. Ele ne învaţă ca mai întâi, prin puterea noastră, prin voinţa noastră, să nu mai păcătuim, ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu şi în felul acesta El vede bunăvoinţa noastră şi se apropie de noi. Este greşit deoarece este exact invers. Mai întâi Dumnezeu se apropie de noi, locuieşte în noi, oameni păcătoşi şi numai după aceea putem să nu mai greşim. Dragostea lui Dumnezeu constă în aceea că El ne-a iubit şi ne iubeşte întâi. (1 Ioan 4; 19) Am cunoscut oameni duşi la exasperare de învăţăturile Bisericilor instituţionale şi care din cauza acestora cred că ei sunt prea ‚păcătoşi,’ pentru a îl urma pe Dumnezeu. Este de ajuns să îl primim pe Dumnezeu să locuiască în noi şi astfel vom începe să nu mai păcătuim. Nu este de ajuns un botez în apă, căci este nevoie de mai mult, de voinţa de a îl urma sincer pe El. Schimbarea nu vine „peste noapte,” ci vine în urma naşterii din nou, care este un proces de renaştere, de reclădire, spirituală de creştere continuă până vom ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos.
Dumnezeu este în noi şi în afara noastră. Prin urmare, Dumnezeu este ‚stăpânul’ nostru prin aceea că El se stăpâneşte pe Sine în noi. Dumnezeu ne ‚stăpâneşte’ pe noi, nu la fel cum o fac conducătorii acestei lumi, ci prin aceea că ne consideră pe noi ca fiind parte din El, ca fiind El însuşi în noi, ca fiind una cu El. Dumnezeu ne stăpâneşte pe noi aşa cum se stăpâneşte pe Sine şi ne iubeşte şi ne înţelege pe noi aşa cum se iubeşte şi se înţelege pe Sine. Dumnezeu locuieşte în noi, în toţi cei care suntem ai Lui nu ca un stăpân absolut, ca un şef, ci ca şi o conştiinţă, ca o lumină spirituală, ca un veghetor, ca o putere. Toţi aceia în care locuieşte Dumnezeu formează împreună Biserica Sa, adică Trupul său Spiritual. Dumnezeu este în noi şi noi în El, căci viaţa noastră este ascunsă cu Cristos, în Dumnezeu. (Coloseni 3; 3) Dumnezeu este în noi, la fel cum era şi în Isus, adică într-o unitate perfectă cu noi, aşa încât noi trebuie să putem spune că cine ne-a văzut pe noi, l-a văzut pe Isus. Este vorba despre unitate, nu despre o ierarhie bazată pe putere. Isus este exemplu nostru în toate, mai ales în felul cum se îmbină natura divină şi natura umană în om. Da, Dumnezeu este Cel mai puternic, dar El nu îşi bazează relaţia cu noi, în primul rând, pe puterea Sa, ci pe sentimentele profunde pe care le are pentru noi. Dumnezeu îşi bazează relaţia cu noi şi pe promisiunile pe care le-a făcut, prin Isus. Fiind în noi, Dumnezeu  nu ne conduce „din afară,” ca un monarh absolut, căci El ne ghidează dinăuntru, prin Duhul Său. Dumnezeu nu are nevoie de noi ca de o armată uriaşă de ‚supuşi’ perfecţi, care nici nu răsuflă, fără aprobarea Lui, ci are nevoie de persoane, înăuntru cărora să locuiască. Dumnezeu este Acela care respiră în noi, care trăieşte în noi şi care deci este ‚una’ cu noi. (Galateni 2; 20)
Bisericile instituţionale ne prezintă un Dumnezeu, care este în afara noastră şi care doreşte supunere absolută şi necondiţionată, din partea noastră. Ele ne prezintă un Dumnezeu, exterior nouă, o fiinţă puternică care ne urmăreşte orice mişcare, pentru ca să poată să ne pedepsească şi deci să ne arunce în iad. Ne iartă mult, dar niciodată nu putem să fim siguri că nu mai greşim. Este o imagine care creează psihoze şi este o imagine falsă. Dumnezeu, atunci când este în noi, ne convinge despre păcate şi dacă El nu locuieşte în noi, nu avem cum să nu mai păcătuim. Fără Dumnezeu, care locuieşte în noi, putem să avem o aparenţă de sfinţenie, dar inima noastră rămâne ne renăscută. Putem avea o formă de evlavie, dar în fapt tăgăduind puterea lui Dumnezeu. Adică putem să scăpăm de furt, de fapte grave şi chiar de curvie, dar nu de invidie, de bârfă de răutate. Dacă nu iubim cum a iubit Cristos, suntem oameni buni, dar nu , în mod necesar, Creştini practicanţi. Semnul Creştinismului nu este acela de a fi om bun, care îşi vede de familia şi de afacerea sa, ci semnul, care îl deosebeşte pe Creştin de alţi oameni este acela de a iubi ca şi Cristos. (Ioan 13; 34-35) Nu doar soţul trebuie să îşi iubească soţia astfel, dar şi soţia trebuie să îşi iubească soţul în acelaşi fel, Cristos nu a făcut nici o deosebire. Deosebirea au făcut-o oameni şi au creat ierarhii între Creştini, ierarhii pe care Isus nu le-a stabilit. Dacă îmi arată cineva că Isus a spus că semnul care îi deosebeşte pe bărbaţii creştini este să iubească ca El şi semnul care le deosebeşte pe femeile creştine este, în primul rând, să fie supuse soţului, atunci voi accepta ierarhiile din instituţiile bisericeşti, dar Isus nu a spus aşa ceva. Învăţătura creştină stă, în primul rând şi într-o proporţie determinantă pe cuvintele spuse de Isus şi numai după acea pe îndreptările apostolilor. De aceea, eu propovăduiesc întoarcerea la Cristos şi nu doar la biserica apostolică.   
Dumnezeu ne iubeşte pe noi, ca pe Sine însuşi, atunci când locuieşte în noi. În noi, la fel ca şi Isus, avem partea divină şi partea umană, care trebuie să fie într-o deplină armonie, adică trebuie să fie ‚una.’ Aşa cum Isus era o fiinţă unitară, tot astfel, noi şi Dumnezeu, care locuieşte în noi, suntem ‚una,’ deci unde mai este loc pentru un „stăpân absolut,” aşa cum îl prezintă Bisericile instituţionale pe Dumnezeu? Noi, atunci când auzim vorbindu-se despre Dumnezeu, în predicile din Bisericile instituţionale suntem tentaţi să ne gândim la o Persoană din afara noastră, care are ca funcţie principală să ne judece greşelile pe care le facem şi să vadă dacă ne supunem Lui, în mod total. De fapt, noi nici nu putem să nu greşim, din cauza firii noastre pământeşti, până când Dumnezeu nu locuieşte în noi. Duhul Sfânt este Cel care ne convinge de păcat şi nimeni nu poate să nu păcătuiască, dacă nu este convins, în mod personal, că cea ce face el sau ea este păcat. De ce? Pentru că nu tot ce zic tradiţiile omeneşti, că este păcat este întotdeauna păcat, ci ceea ce ne arată direct Dumnezeu că este păcat, aceea este păcat. Unele păcate sunt detaliate în Biblie, altele nu sunt. Nu putem să nu păcătuim, atâta vreme cât nu suntem conduşi de natura divină, de „firea duhovnicească,” care este în noi. Frica de un Dumnezeu exterior nouă, este doar începutul înţelepciunii, dar nu duce la desăvârşire, poate chiar corupe. (1 Ioan 4; 18; Galateni 5; 16-17)
Trebuie să avem cu Dumnezeu o relaţie corectă, bazată pe respect reciproc şi dragoste. Dumnezeu ne respectă, El ne arată clar cele două opţiuni pe care le avem. Acestea sunt viaţa veşnică şi moartea veşnică, dar în final noi decidem ce alegem. El ştie dinainte ce alegem noi şi ne încurajează pe toţi să alegem viaţa, iar pe cei Aleşi îi ştie chiar înainte să se ştie ei înşişi. Aceasta se numeşte respect. Dumnezeu ne permite să ne hotărâm singuri soarta veşnică, în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă alegem viaţa, Dumnezeu se va comporta cu noi aşa cum s-a comportat Isus cu ucenicii Lui. Unde era relaţia dintre un stăpân absolut şi ‚sclavii’ Săi, manifestă în relaţia dintre Isus şi cei care l-au urmat? Nici vorba de aşa ceva. Isus, Fiul lui Dumnezeu, Una cu Tatăl, s-a aplecat să spele picioarele ucenicilor, îi învăţa lucrurile Împărăţiei, vindeca pe cei credincioşi şi în final a murit pe cruce, pentru a îi salva veşnic pe ai Săi. Tatăl era în Isus, atunci când El făcea toate aceste lucruri. Prin urmare, aşa se va purta Tatăl cu noi şi în veşnicie.
Demagogia despre un Dumnezeu care doreşte să ne impună, cu orice preţ, autoritatea Sa, care ne pedepseşte cu iadul, cu torturi veşnice, dacă nu îl alegem pe El este o invenţie a instituţiilor bisericeşti. Dumnezeu ne pune în faţă viaţa şi moartea, nu ne pune în faţă viaţa în rai şi viaţa în iad. Dacă ar trebui să suferim veşnic, acesta înseamnă că ar trebui să trăim veşnic, pentru ca acest lucru să se poată întâmpla. Veşnic însă trăiesc numai cei care sunt mântuiţi. Cei ne mântuiţi mor pentru totdeauna. Noi suntem oricum muritori, deci Dumnezeu nu ne pedepseşte cu nimic, atunci când hotărăşte moartea noastră, dar ne oferă viaţa veşnică, la toţi aceia care cred în El. Credinţa în Dumnezeu de frica iadului este cea mai proastă motivaţie. Ioan Botezătorul s-a adresat Fariseilor, numindu-i „pui de năpârci” şi întrebându-i cine i-a învăţat să fugă de mânia viitoare, adică să vină la Dumnezeu doar de frică. Cu Dumnezeu trebuie să stabilim o relaţie personală bazată pe respect şi dragoste reciprocă şi nu pe frică. Frica noastră personală este începutul înţelepciunii, dar dragostea desăvârşită alungă frica. Nici un fricos nu va intra în Împărăţia Cerurilor, ne spune Pavel. Cum deci credem noi că noi vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiindu-ne frică de El, dar fără să îl iubim? Şi de ce să ne fie frică de El? Ce ne poate face El, ca să ne fie frică de El? Ne va omorî sau chiar ne va tortura veşnic, cred unii. Dacă Dumnezeu ar fi omorât imediat pe toţi aceia care nu au avut credinţă în El, specia umană nu ar mai fi existat şi nu ar fi prosperat. Ar fi existat numai câţiva Evrei, dar foarte puţini, pentru că cei mai mulţi nu au respectat voia Sa.      
De murit murim oricum şi Dumnezeu nu se prea amestecă în justiţia oamenilor, atâta vreme cât ei trăiesc pe pământ, din respect pentru ei. Aşa se explică că de multe ori cei răi prosperă, dar numai până la un punct. Dacă Dumnezeu ar fi procuror sau judecător, care să facă dreptate, imediat cum se săvârşeşte o nedreptate, lumea noastră ar fi alta, dar, după cum vedem lumea este plină de nedreptăţi. Dumnezeu deci îi lasă pe cei muritori să moară veşnic, dar pe cei care îl iubesc pe El, îi aduce lângă El, pentru a fi împreună cu El, pentru veşnicie. Totul se face în deplină libertate. Dacă vrei trăieşti, dacă alegi moartea, vei muri. Unde este deci pricina de frică? Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, ne spune cartea Apocalipsa lui Ioan. Cred că se vorbeşte de respect nu de frică. Să ţinem cont că există Dumnezeu şi că în final se va face dreptate pe pământ. Aleşii lui Dumnezeu vor trăi veşnic, dar cei care îl nesocotesc vor muri pentru veşnicie. Numai că nu Dumnezeu va distruge pământul, ci pământul va fi distrus de oameni, din lipsă de înţelepciune. Dumnezeu ştie toate aceste lucruri înainte ca ele să se întâmple şi ni le-a comunicat şi nouă din timp.
Dumnezeu va interveni şi el cu judecăţile sale, aşa cum ne informează cartea Apocalipsa lui Ioan, dar numai după ce răul se va fi ‚copt’ deplin pe pământ şi numai după ce majoritatea oamenilor vor aduce pământul în pragul distrugerii sale. Bisericile instituţionale l-au transformat pe Dumnezeu într-un autor de genocid şi într-un torţionar. Ele susţin că Dumnezeu va distruge pământul deoarece nu toţi oameni cred în El şi nu toţi oamenii sunt ‚pocăiţi.’ Problema este că nici cei mai mulţi ‚pocăiţi’ nu sunt ‚pocăiţi;’ Ce să mai vorbim despre restul lumii şi despre cei care sincer cred că nu există Dumnezeu? Nu va distruge Dumnezeu lumea, pentru că El nu comite genocid. Lumea se va distruge singură, dar Dumnezeu îi va salva pe toţi aceia, care sunt ai Lui şi va vărsa judecăţile Sale asupra pământului. Dumnezeu nu va chinui pe nimeni veşnic şi cine vrea să creadă altceva este dreptul lui sau al ei. Dumnezeu nu este un torţionar. El nu găseşte plăcere în a chinui oamenii şi ai îi vedea că suferă la nesfârşit. Poate că Închiziţia, mai nouă sau mai veche, aşa ar face la duşmanii săi, dar nu Dumnezeu.
Bisericile instituţionale ne prezintă un Dumnezeu nemilos şi torţionar, o Persoană periculoasă, de care trebuie să ne fie frică. Este fals. Cine ar putea să iubească un Dumnezeu care are un astfel de caracter? Eu personal, nu aş putea. Îl iubim pe Acel Dumnezeu, care ne-a iubit întâi şi care şi-a dat viaţa şi pentru noi. Aici este problema, credem în Dumnezeu de frica iadului sau îl iubim pentru dragostea Lui? Eu cred că Dumnezeu merită iubit pentru caracterul Lui minunat, pentru personalitatea Lui jertfitoare. Un Dumnezeu care ne învaţă să ne iubim duşmanii, dar în acelaşi timp, îşi pedepseşte duşmanii Săi, cu chinuri veşnice, nu mă încântă. Un astfel de Dumnezeu nu poate fi drept. El ar fi un Dumnezeu slab, care reacţionează, în mod disproporţionat şi care este inconsecvent. Nu ne-am putea baza pe dreptate din partea Lui. Un astfel de Dumnezeu i-ar preţui numai pe ‚lingăi,’ pe perverşii care îl laudă, ca să le meargă lor bine. Eu nu respect un astfel de Dumnezeu şi nu pot să îl urmez de frică. Numai că Dumnezeul, care s-a arătat în Isus nu este aşa, El este un Dumnezeu minunat, extrem de iubitor, care îi cunoaşte şi îi alege pe toţi aceia care îl primesc pe El şi care simt şi gândesc ca şi El. Dumnezeu şi-a dat viaţa pentru noi, ca să nu dispărem şi noi, atunci când lumea se va auto-distruge.
Mulţi se luptă să se supună lui Dumnezeu şi nu reuşesc, deoarece nu au adevărata motivaţie, pentru a fi cu El. Ei nu au devenit ca El, adică ca şi Isus, nu iubesc ca şi El şi de aceea nu îl înţeleg pe El. O credinţă oarbă, de frica iadului, nu reuşeşte să îl modeleze pe cel sau pe cea credincioasă, deoarece Dumnezeu a ales liber să fie Cel care Este, fără frică de nimic. Dacă motivaţia lui Dumnezeu nu este şi motivaţia noastră nu avem cum să îl înţelegem pe El. Dumnezeu nu ascultă de noi, fiindu-i este frică de noi, în mod evident nu îi este frică de noi, El ascultă de noi pentru că ne iubeşte. Între noi şi El există o relaţie de iubire, noi suntem gata să murim pentru El şi El este gata să moară pentru noi. Ne preţuim reciproc, vrem să fim împreună, pentru totdeauna, El şi noi. Îl dorim pe Dumnezeu şi El ne doreşte pe noi. Nu există nici un interes „politico-religios” la mijloc. Dumnezeu nu doreşte să câştige lupta cu satana folosindu-ne pe noi ca pioni, deoarece satana este deja învins. Între Dumnezeu şi noi există o dragoste dezinteresată, de ambele părţi şi cine vrea să intre în această dragoste este liber să o facă, trebuie însă să simtă şi să gândească aşa cum a simţit şi a gândit Cristos, atunci când şi-a dat viaţa pentru noi, pe cruce. Acest lucru este posibil numai dacă va fi născut din nou, adică dacă va fi născut din Dumnezeu.
Vă invit să vizitaţi situl www.bisericaspiritualaunica.com

"Piatra" fundamentală a Bisericii Unice şi "pietrele" instituţiei bisericeşti

Există o discrepanţă între evanghelii cu privire la momentul în care ni se spune că Isus l-a numit Petru, adică piatră sau stâncă, pe Simon, ucenicul Lui. În Ioan 1; 42 ni se spune că Isus l-a numit pe Simon cu numele Petru (Cephas sau Chifa), de origine aramaică, unde este Kepha, atunci când l-a întâlnit prima data. Faptul că Isus l-a numit pe Simon cu numele Petru este un argument că Isus a dorit să înfiinţeze o instituţie religioasă, care să se numească Biserică?
„Şi l-a dus la Isus. Isus l-a privit şi i-a zis: <<Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa>>, (care, tălmăcit, însemnează Petru)” (Ioan 1; 42)
În evanghelia după Matei ni se relatează că Isus l-a numit pe Simon cu numele Petru mult mai târziu, atunci când, acesta din urmă, l-a recunoscut pe El ca Fiind Fiul lui Dumnezeu. Este ca şi cum Isus l-a numit pe Simon cu numele Petru tocmai pentru că acesta din urmă l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Când l-a numit Isus pe Simon cu numele Petru, atunci când l-a văzut pentru prima dată sau când Simon l-a recunoscut pe El ca fiind Fiul lui Dumnezeu? Evangheliile nu concordă în această privinţă. Care dintre cele două versiuni este cea adevărată şi pare a fi mai aproape de adevărul istoric, cea din evanghelia după Matei sau cea din evanghelia după Ioan? Aşa cum am arătat în articolul intitulat „Piatra din capul unghiului este Isus şi nu Petru,” textul din Matei este cel mai probabil un adaus ulterior, ne autentic. Isus nu a spus niciodată că Petru este piatra pe care El îşi va zidi Biserica Sa. Isus, cel mai probabil l-a numit pe Simon cu numele Petru ca să arate rolul lui important în Biserica din Roma şi în istoria Creştinismului, dar nu pentru a fundamenta o instituţie bisericească pe reputaţia şi pe numele lui. În Matei 4; 18, când îl întâlneşte pe Simon, pentru prima dată, spre deosebire de evanghelia după Ioan, Isus nu îl numeşte pe Simon cu numele Petru.
„Pe când trecea pe lângă marea Galileii, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: <<Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni>>.” (Matei 4; 18-19)
 Matei ne spune că Simon, când scria el evanghelia sa, era cunoscut şi sub numele de Petru. După Matei este limpede că Isus nu l-a numit pe Simon cu numele Petru, atunci când l-a întâlnit prima dată. Dacă Simon a fost cunoscut cu acest nume, adică Petru, înainte de a se întâlni cu Isus, aceasta ar însemna că Ioan nu este exact şi că nu Isus l-a numit pe Simon cu numele Petru. Deci cele două relatări, din Matei şi Ioan, nu sunt la fel, ceea ce aruncă o umbră în plus asupra textului din Matei 16; 18 şi ne dă dreptul să ne îndoim de autenticitatea sa.
„<<Dar voi,>> le-a zis El, <<cine ziceţi că sunt?>> Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu>>!” Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: <<Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri>>.” (Matei 16; 15-19)
Desigur se poate presupune că Isus la numit Petru pe Simon înainte de întâmplările relatate în versetele de mai sus, poate tocmai atunci când l-a întâlnit, aşa cum ne spune Ioan. Cu toate acestea, numele de Petru nu înseamnă că acesta este ‚piatra’ pe care stă Biserica, ci înseamnă că Simon a fost o ‚piatră,’ un factor puternic în avansarea credinţei creştine în Roma. Petru a fost una dintre ‚pietre’ şi nu ‚Piatra’ de temelie, care este Isus. Cu multă abilitate, instituţia bisericească în formare a folosit numele lui Petru, care provenea din cuvântul aramaic Kepha, în greceşte petra, care înseamnă piatră şi l-a transformat pe Petru în baza instituţiei bisericeşti romane, piatra de temelie a Bisericii instituţionale. Adică moştenirea lui Petru este de fapt moştenirea apostolică, care dă dreptul numai instituţiilor bisericeşti, care continuă această moştenire să fie considerate Biserică. Pe acest principiu, al moştenirii apostolice, al tradiţiei care s-a transmis de la Petru, stau toate Bisericile instituţionale, deoarece toate consideră că singura informaţie valabilă despre Isus şi singura interpretare corectă a învăţăturilor Lui, vine numai prin moştenirea apostolică a lui Petru.
Cu alte cuvinte, numai urmaşii lui Petru şi ai apostolilor ştiu ce a vrut Isus să ne spună, noi restul degeaba aven Duhul lui Cristos în noi, că nu putem să ştim nimic. Eu resping acest principiu, care este legat şi de canonizarea numai anumitor texte ale Bibliei. Ce au vrut ‚urmaşii’ apostolilor să canonizeze a şi fost canonizat şi ce nu au vrut ei a rămas pe afară. Mai mult, în virtutea aşa zisei lor autorităţi exclusive ‚urmaşii’ apostolilor au modificat şi texte ale Bibliei, aşa cum o avem canonizată. Toţi suntem urmaşii apostolilor, toţi aceia care sunt născuţi din nou, adică născuţi din Dumnezeu. Nu avem o autoritate, unul mai mare decât altul, doar Cristos are autoritate spirituală, pe care o manifestă prin Duhul Sfânt. Instituţia bisericească în formare a preluat monopolul asupra credinţei creştine, şi dreptul de a interpreta învăţăturile lui Isus, după voia sa. Eu însă spun că trebuie să ne întoarcem la Isus, deoarece el este ‚Piatra’ de la temelia Bisericii şi instituţia bisericească formată pe moştenirea lui Petru nu are nici un privilegiu, în raport cu oricare din noi, care suntem născuţi din nou. Urmaşii apostolilor nu sunt numai episcopii, mitropoliţii, preoţii sau pastorii, suntem fiecare din noi şi, din punct de vedere al autorităţii, nu are nimeni o autoritate pe care să nu o aibă şi ceilalţi. De aici nevoia de libertate în credinţă. Toţi avem dreptul să credem liber ceea ce credem, din punct de vedere spiritual şi avem dreptul să ne exprimăm liber credinţa. Acesta este un principiu, încălcat foarte mult în trecut şi în prezent, de către Bisericile instituţionale.   
Acest verset, de la „Şi Eu îţi spun ... „ care nu se regăseşte decât în una dintre cele patru evanghelii şi este, după părerea mea, o adăugire ulterioară, făcută ca să dea autoritate instituţiei bisericeşti în formare, adică Bisericii Romei este ‚temelia’ instituţiei bisericeşti în N.T. Un indiciu al adăugării târzii al acestui text şi deci al faptului că afirmaţia nu a fost făcută de Isus este şi prezentarea din evanghelia după Ioan în care Isus îl numeşte pe Simon cu numele de Petru, chiar atunci când îl întâlneşte şi nicidecum atunci când acesta îl recunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Isus l-a numit probabil pe Simon şi Petru dar nu ca să îl stabilească ca ‚piatră’ de temelie a Bisericii Sale, ci pentru a îi arăta caracterul, de care a dat dovadă în misiunea sa. Petru a fost un om tare, „ca o piatră” şi a luptat pentru cauza lui Dumnezeu, în ciuda unor scăderi, pe care de altfel Isus le-a anticipat, cum ar fi lepădarea de El.
În orice caz Petru nu este Piatra pe care stă Biserica, această Piatră, din capul unghiului este Isus. Este important de stabilit acest aspect deoarece ne ajută să stabilim că Isus nu a avut intenţia să fundamenteze pe pământ o instituţie, numită Biserică şi că această Biserică este o realitate spirituală şi nu instituţională. Isus nu a înfiinţat nici o instituţie bisericească cu numele de Biserică, aceasta este o invenţie umană şi pentru realizarea ei practică cineva a adăugat la textul evangheliei după Marcu, pe lângă cea ce se găseşte în toate cele patru evanghelii o completare, care să îl facă pe primul episcop al Bisericii din Roma, ‚piatra’ pe care stă Biserica, conferindu-i o autoritate, pe care Isus nu i-a dat-o. A fondat Isus Biserica pe apostolul Petru, cel mai oscilant şi impulsiv dintre apostoli sau pe Duhul Sfânt, adică pe Duhul lui Dumnezeu? Eu susţin că Biserica este fondată pe Duhul Sfânt şi nu pe autoritatea oamenilor, fie şi a apostolilor Petru sau Pavel. De aceea, oricine este umplut cu Duhul Sfânt are aceeaşi autoritate ca şi apostolii şi este, într-un sens larg un apostol, adică un trimis a lui Dumnezeu. Această nu ne dă, nici nouă şi nu le-a dat nici lor o autoritate specială. Numai ceea ce vine direct de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, are autoritate specială şi anume atunci când ni se spune „aşa vorbeşte Dumnezeu ... „ sau „glas de Dumnezeu, nu de om ... „ sau ceva asemănător. Desigur N.T. are autoritate specială, dar numai atunci când textele sale nu se contrazic între ele şi când nu deviază de la învăţătura clară a lui Isus.
Trebuie să ţinem cont însă că şi textele N.T. sunt rodul prelucrării continue, pe parcursul a aproape 2000, de către instituţia bisericească. De exemplu, chiar şi în zilele noastre se fac traduceri după traduceri, care nu modifică esenţa dar umblă la formă. Textele adevărate ale N.T. care nu înşeală niciodată, sunt scrise în inima noastră de Dumnezeu. (Ieremia 32; 33) Dacă sunt şi prorocii false, acestea nu îi vor înşela pe cei Aleşi, care au primit de la Dumnezeu darul deosebirii duhurilor. Nu există copil autentic al lui Dumnezeu, care să nu aibă darul deosebirii duhurilor. (1Corinteni 12; 10) Numai aceia care nu au Duhul lui Cristos şi deci nu sunt ai Lui vor putea fi înşelaţi de o prorocie falsă. Isus este viu şi El îşi conduce direct Biserica Sa, prin Duhul Sfânt şi de aceea numai aceia care sunt conduşi, în mod personal, de Duhul Sfânt fac parte din Biserica Sa unică. Toţi ceilalţi Creştini fac parte din Bisericile instituţionale, ceea ce este cu totul altceva.
Isus a spus că acolo unde sunt doi sau trei, acolo este şi El. (Matei 18; 20) Atenţie însă că Isus nu a spus că în numele Lui trebuie să se înfiinţeze o instituţie numită Biserică, ci a spus că ori de câte ori şi oriunde, în orice loc pe pământ se adună două sau trei persoane acolo va fi şi El. Isus nu a spus că dacă două sau trei persoane se organizează şi se hotărăsc să ‚înfiinţeze’ o Biserică, acolo este Biserica. Aceasta se află acolo unde sunt adunate două sau trei persoane, în numele lui Isus, dar numai atâta timp, cât ele sunt acolo, în numele Lui şi nu şi după aceea, în forma unei organizaţii religioase. Acestea din urmă pot fi folositoare, pentru socializarea sau apărarea Creştinilor, dar nu sunt Biserica lui Cristos şi în nici un caz nu trebuie confundată cu aceasta. Trebuie să recunoaştem organizaţiile religioase, inclusiv cele numite Biserică ca având funcţiile lor, dar trebuie să le departajăm clar de realitatea spirituală, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Atunci când apare confuzia, viaţa spirituală a oamenilor este complet „întoarsă pe dos.” Atunci apar şi indivizi cu pretenţie de autoritate, atunci oamenii sunt învăţaţi tot felul de doctrine, care să justifice existenţa acelui grup de oameni ca şi o organizaţie religioasă, în mod ne justificat numită Biserică. Din cauza acestei confuzii între Biserică şi instituţiile bisericeşti mulţi Creştini îşi pierd reperul, adică pe Cristos. În loc să fie conduşi la El, în mod personal sunt învăţaţi ce trebuie să creadă de către oameni şi sunt învăţaţi să asculte de instituţiile bisericeşti, nu numai de Dumnezeu. Mulţi se împăunează cu autoritate religioasă, uzurpând o autoritate care aparţine numai lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să se conecteze direct la Dumnezeu, aşa cum se racordează, de exemplu, la curentul electric şi nu să se lumineze doar cu lumânări sau lanterne cu baterie, oferite de instituţiile bisericeşti, sub formă de predici.  
Cu alte cuvinte, atâta vreme cât acele persoane sunt împreună, în acel loc, Isus va fi acolo şi El, bineînţeles că prin Duhul Sfânt. Când acele persoane se despart, Isus rămâne în interiorul fiinţelor fiecăruia dintre ele nu într-o structură organizatorică, numită Biserică. Încă un aspect interesant. În Ioan 21; 15, când după Înviere, Isus îl întâlneşte pe Simon pe malul mării Tiberiadei, El nu se adresează acestuia cu Petru, dar cu Simon fiul lui Iona. Isus, în mod categoric, vedea în Petru un păstor al oilor Sale şi i-a transmis lui Petru această dorinţă a Sa, aşa cum rezultă din Ioan 21; 15-17, dar aceasta nu îl face pe Petru ‚piatra’ de temelie a Bisericii, ca şi instituţie bisericească, deoarece Isus i-a cerut să pască mieluşeii, oiţele şi oile Sale şi nu vre-o organizaţie religioasă. Tocmai această diferenţiere între cele trei categorii de oi ne arată faptul că Isus a avut în vedere indivizii, cu particularităţile lor şi nicidecum un sistem religios.
În orice caz, chiar dacă mi s-ar dovedi, fără putinţă de tăgadă, că totuşi Isus a spus cuvintele care se află în textul din Matei 16; 18, ceea ce desigur nu este cazul de a fi realizat doar în baza textelor N.T., totuşi nici chiar în acest mod nu rezultă că Petru stă la temelia Bisericii lui Dumnezeu, deci că Biserica este o instituţie, bazată pe moştenirea lui Petru. Isus ar fi avut în vedere, într-un asemenea caz, afirmaţia lui Petru, că El este Fiul lui Dumnezeu, făcută prin Duhul Sfânt şi nu persoana lui Petru care era foarte schimbător. Petru l-a dezamăgit pe Isus, chiar şi cu ocazia răstignirii, când s-a lepădat de Isus. Pe de altă parte, apostolul Pavel este acela care a conferit universalitate Creştinismului, deoarece el a dus evanghelia lui Isus la neamuri şi astfel a făcut ca învăţătura Lui să nu se transforme într-o ramură a iudaismului. În fond, Pavel a avut o extensie cu mult mai mare a activităţii lui spirituale faţă de Petru şi atunci de ce ar fi Petru şi nu Pavel, mai important pentru Biserica instituţională creştină? Cu toate acestea nici Petru şi nici Pavel nu sunt piatra de temelie a Bisericii, ci ‚Piatra’ de temelie este Isus. Adică Isus îşi conduce direct Biserica Sa, prin cei care sunt ai Săi şi pe care îi ghidează direct prin Duhul Sfânt şi nu prin mijlocirea vre-unei organizaţii religioase sau instituţii bisericeşti. Nu există mijlocitor între om şi Dumnezeu, altul decât Duhul lui Cristos. Cine nu are Duhul lui Cristos, nu este al Lui şi îşi mai pierde şi timpul pe la aşa zise Biserici. Poate însă să ceară lui Dumnezeu să primească Duhul Său cel Sfânt şi atunci cel în cauză va vedea lumea altfel şi va înţelege credinţa creştină aşa cum trebuie. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este Biserica Duhului Sfânt.
Nu există nici un temei biblic pentru a menţine ideea că Isus a dorit să înfiinţeze o organizaţie sau instituţie numită Biserică şi adresele Lui către Bisericile din Apocalipsa lui Ioan se referă, în primul rând, la diferite perioade istorice din istoria Creştinismului. Instituţiile bisericeşti sunt o creaţie umană, în numele lui Dumnezeu şi Isus are mulţi copii în ele, dar El nu priveşte ca pe Biserica Sa unică nici o instituţie bisericească, ci pe toţi aceia care sunt ai Lui, indivizi şi nu instituţii. Biserica lui Dumnezeu este una, instituţiile bisericeşti sunt multe. Cristos are o Biserică care este formată din toţi cei Aleşi, din toate timpurile, indiferent de confesiunea creştină, în care aceştia au fost înscrişi şi indiferent dacă au fost înscrişi sau nu într-o confesiune creştină. Isus nu se uită la doctrina la care am aderat, ci se uită la inima noastră. Cu toate acestea, trebuie să fim atenţi ca doctrinele Bisericilor instituţionale să nu ne ducă în eroare, să nu ne facă intoleranţi şi judecători să nu ne facă mândrii şi să nu ne separe de Cristos, introducând instituţiile bisericeşti ca intermediar între noi şi El. Bisericile instituţionale abuzează de multe ori de rolul lor şi se amestecă în relaţia personală dintre noi şi Dumnezeu şi încearcă să ne facă să ascultăm mai mult de ele, decât de Dumnezeu. Bisericile instituţionale încearcă, în spatele unei forme de evlavie, să ne transforme în adepţii doctrinelor şi sistemelor lor religioase şi nu în adepţii Persoanei lui Cristos. Vă invit să vizitaţi situl www.bisericaspiritualaunica.com