O Persoană nu o doctrină

Atât eu cât şi reprezentanţii Bisericii instituţionale Adventiste de ziua a 7 a, avem acelaşi scop şi anume încercăm să avertizăm omenirea asupra pericolele viitoare, care planează asupra sa şi care sunt descrise în cartea Apocalipsa lui Ioan, ultima carte a Bibliei. Diferenţa între noi este de viziune asupra Bibliei şi desigur şi asupra viitorului. Adventiştii cred că numai aceia care ţin sâmbătă, ca şi zi de odihnă, vor fi salvaţi, pe când eu, în baza textelor Bibliei, sunt convins că ţinerea zilei de odihnă, sâmbăta nu este o condiţie a mântuirii. Conform statisticilor, în data de 30 iunie 2011 erau în întreaga lume puţin peste 17 milioane de Adeventişti de ziua a 7 a, la o populaţie de Creştini, pe tot globul, de aproximativ 2,1 miliarde. Proporţia de Azş, în raport cu populaţia de Creştini a globului este foarte mică. A considera că numai membrii Azş au şansa mântuirii şi anume toţi cei care ţin sâmbăta, ca şi zi de odihnă şi că toţi ceilalţi Creştini, imensa lor majoritate, nu au nici o şansă, mi se pare o aberaţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu toţi membrii Azş vor îndeplinii probabil toate standardele lui Dumnezeu şi nu toţi vor fi mântuiţi. Ţinerea sâmbetei nu este o garanţie a salvării, aşa cum nu a fost nici pentru Evrei.

Eu, spre deosebire de Biserica instituţională Azş, consider că toţi Creştinii au şansa mântuirii, indiferent dacă ţin sau nu sâmbăta, ca şi zi de odihnă, în cu totul alte condiţii de cât susţine Azş. Sunt de acord cu ei că va veni o vreme în care toţi adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, adică toţi Creştinii practicanţi autentici vor fi persecutaţi deoarece vor fi obligaţi să se închine „fiarei” şi dacă vor refuza, vor suporta consecinţele. Toţi cei care vor refuza vor fi aspru pedepsiţi pentru o anumită perioadă de timp şi mulţi vor muri. Se va repeta istoria şi va veni din nou o perioadă de persecuţie, asemănătore cu cele care au avut loc în Imperiul Roman, dar de data aceasta persecuţiile vor fi conduse de „fiară,” adică de sistemul autoritar al instituţiilor bisericeşti, devenite „fiară.”

De această dat nu vor mai fi păgânii cei care îi vor persecuta pe Creştini, ci alte persoane, care vor purta şi ele numele de Creştin, dar vor fi conduse de autoritatea impusă a sistemului religios, de către conducerile Bisericilor instituţionale. „Fiara” nu va fi o putere din afara sistemului religios, care să se impună asupra acestuia, aşa cum cred unii, în mod eronat, căci orice putere politică este strâns legată şi îmbinată cu autoritatea religioasă. „Fiara” nu va fi doar o singură confesiune creştină, aşa cum le place unora să creadă, adică Biserica instituţională Romano Catolică, căci nici o singură Biserică instituţională nu se poate impune asupra celorlalte instituţii bisericeşti. Nu se vor mai relua războaiele religioase, din Evul Mediu, dintre Romano Catolici şi Protestanţi. „Fiara” este orice religie obligatorie şi impusă asupra oamenilor, orice doctrină care forţează conştiinţele celor credincioşi. „Semnul fiarei 666” este apartenenţa obligatorie la o instituţie bisericească şi supunerea regulilor ei.

Atunci când conducătorul, pe care N.T. îl numeşte „anticrist,” o personalitate politică importantă, va folosi religia ca pe un mijloc de manipulare a maselor, impunerea regulilor religioase, în scopurile stabilite de acesta va fi semnul fiarei 666. Apartenenţa forţată la o confesiune sau alta, închinarea adusă în locuri unde se celebrează personalităţi politice în viaţă şi nu doar Persoana lui Isus, tendinţa de a îi determina pe oameni să asculte de impulsuri contrare conştiinţelor lor, de vocea lui Isus din interiorul lor, îndemnul de a se supune puterilor politice de atunci, toate acestea reprezintă manifestări ale semnului „fiarei.” La aceasta se poate adăuga posibilitatea implantării unui cip sub pielea mâinii fiecărui om, care să poată determina dacă acesta este sau nu membru la o instituţie bisericească. Este posibil ca cel care nu mai este membru, adică care a fost „excomunicat” sau îndepărtat, în orice mod, să nu fie lăsat să participe la viaţa obişnuită din societate. Semnul va fi şi pe frunte, adică va fi legat de ceea ce oamenii gândesc, de concepţiile lor asupra lui Dumnezeu, de adeziunea la un sistem sau altul de învăţături, la anumite dogme sau doctrine. Numai cei care vor fi fideli unei Persoane, nu unei instituţii bisericeşti, dogme sau doctrine, vor fi salvaţi.  

Ţinerea duminicii, în mod obligatoriu, poate fi o expresie exterioară a semnului „fiarei.” Semnul „fiarei” este numărul numelui unui om, care va dobândi o putere mai mare decât oricine altcineva în istorie. Nu va fi desigur un om izolat, căci nici un singur om nu poate deţine o astfel de putere, ci va fi un întreg ansamblu de instituţii politico-religioase. Acestea nu sunt profeţiile mele, ci concluziile pe care le permite interpretarea textelor Bibliei. Este limpede că mistificarea problemei autorităţii şi afirmaţia că toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu, cu toate că Isus a spus că stăpânitorul lumii acesteia este satan, reprezintă un început al acţiunii „tainei fărădelegii,” despre care Pavel a spus că începuse să lucreze încă din vremea sa. Punctul culminant al acestei „taine a fărădelegii” va fi atins atunci când stăpânitorul lumii acesteia va reuşi să subjuge cu totul sistemul instituţiilor bisericeşti. 

La fel ca Azş şi eu îi avertizez pe cei credincioşi, dar spre deosebire de ei, eu nu doresc să îi văd pe toţi Creştinii ţinând sâmbăta, ca şi zi de odihnă şi ştiu că acest lucru este imposibil şi nu este cerut de Biblie. Eu însă doresc să realizez mai multe obiective. În primul rând, doresc să avertizez lumea asupra naturii instituţiilor bisericeşti, nu atât asupra oamenilor, ci asupra sistemului de autoritate impusă. Oamenii sunt responsabili numai atunci când înţeleg exact ce se întâmplă, dar mulţi acţionează din reflex, în baza tradiţiilor pe care le-au învăţat şi nu cu rea voinţă. În al doilea, rând doresc să pregătesc pe Creştini să stea „pe picioarele lor” în credinţă, adică să fie bine întemeiaţi în Persoana lui Isus, care este Mântuitorul nostru şi nu doar pe doctrinele Bisericilor instituţionale. În felul acesta ei vor fi mai greu de manipulat şi mult mai greu de minţit, fiind mai puţin sensibili la demagogia şi propaganda instituţiilor bisericeşti. Întregul sistem instituţional este bazat pe o interpretare greşită a unor epistole atribuite apostolului Pavel şi are ca obiectiv instaurarea dominaţiei instituţionale, începând cu relaţiile dintre bărbaţi şi femei, în cadrul instituţiilor bisericeşti şi terminând cu atitudinea faţă de cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor moderne.

În al treilea, rând eu încerc să conştientizez pe Creştini în legătură cu condiţiile reale ale mântuirii, care sunt altele decât cele prezentate de către Bisericile instituţionale. Acestea sunt: a fi cunoscut de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, o chemare personală din partea lui Dumnezeu, bazată pe o dovadă de putere, naşterea din nou, care nu se reduce doar la botezul în apă, o relaţie personală cu Isus, bazată pe o experienţă personală cu El, ţinerea poruncilor, care înseamnă în esenţă să iubim ca şi Isus şi mărturia Lui, care este Duhul prorociei, adică prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt în noi. În al patrulea rând, încerc să înarmez pe Creştini cu toate argumentele biblice şi teologice necesare, pentru ca ei să reziste în faţa „fiarei” şi în lupta cu ea. Sistemul autoritar instituţional bisericesc nu are temeiuri în învăţătura lui Isus.

http://www.youtube.com/watch?v=bpQxLZHWoso

În Împărăţia lui Dumnezeu nu se va ţine o zi de odihnă

În legătură cu ţinerea sabatului zilei a şaptea eu cred că aceasta nu are cum să fie o Lege veşnică, deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu, această Lege îşi pierde orice sens, atâta vreme cât acolo nu se va munci, ci va fi doar odihnă veşnică. Acolo cei mântuiţi nu vor munci şase zile pentru ca să se odihnească în ziua a şaptea. Pentru Evrei această Lege îşi avea un sens, căci le dădea prilejul să se gândească la Dumnezeu, cel puţin o dată pe săptămână. Este ceva asemănător cu practicarea Creştinismului, de către cei mai mulţi, în zilele noastre. Ei îşi aduc aminte de Dumnezeu mai ales duminica, în rest îşi văd de vieţile lor. Este iraţional să afirmăm că în veşnicie se va ţine sabatul zilei a şaptea, atâta vreme cât veşnicia este un continuu sabat, adică o continuă odihnă spirituală. Sabatul nu înseamnă, în primul rând, odihnă fizică, ci înseamnă odihnă spirituală. Interdicţia de a mai face lucrări fizice nu are nici un sens dacă aceasta nu duce la odihnă spirituală. Poţi să ţi ca zi de odihnă sâmbăta sau duminica şi totuşi să nu ai odihnă spirituală, adică să nu fi „în Cristos,” adică să nu fi născut din nou. Evreii nu au avut această odihnă spirituală, deoarece aceasta se găseşte doar în contactul personal cu Isus. Cum spune Pavel, Iosua nu a putut da adevărata odihnă. (Evrei 4; 8) Prin urmare, odihna din sabatul zilei a şaptea nu era una reală, adică o adevărată odihnă spirituală, pentru Evrei, ci era doar una simbolică, fizică, care prefigura adevărata odihnă, care este în Cristos. În Împărăţia lui Dumnezeu nu se va mai ţine sabatul zilei a şaptea, ci se va ţine sabatul veşnic, în fiecare zi. Prin urmare, atunci când intrăm în odihna veşnică s-a terminat cu ţinerea unei zile şi eu cred că Pavel a clarificat foarte bine acest lucru, în Evrei cap. 3 şi 4.

Pe de altă parte, Împărăţia Cerurilor este înăuntru nostru, atunci când îl primim pe Isus în vieţile noastre. Din acest motiv, în epistola către Evrei, Pavel ne spune că intrăm în odihna noastră atunci când Isus locuieşte în noi şi când deci, Împărăţia Cerurilor intră în noi. Dacă locuieşte în noi Împăratul, fără îndoială, locuieşte şi Împărăţia acestui Împărat. Dacă Isus locuieşte în noi, atunci noi intrăm în propriul nostru sabat, care este altul decât sabatul evreiesc. De ce este altul? Sabatul nostru nu mai este delimitat de zile, deoarece în Împărăţia lui Dumnezeu, care este în noi este un sabat veşnic. Noi nu suntem ai lui Isus numai sâmbăta sau duminica şi El nu alege să locuiască în noi numai în aceste zile. Noi nu dăm cinste lui Dumnezeu şi nu ne gândim la El numai sâmbăta şi noi nu cinstim o zi, ci îl cinstim chiar pe Dumnezeu, în fiecare zi. Sabatul V.T. vorbeşte despre o odihnă fizică, care prefigurează odihna spirituală, pe care o avem în N.T., în Isus. Odihna de sabat a Evreilor necesita o anumită zi, deoarece în rest oamenii nu îl aveau pe Dumnezeu în ei, ci Dumnezeu se manifesta în afara lor, în Templu. Sabatul zilei a şaptea şi Templu erau strâns legate, căci în zilele de sabat, Evreii se adunau în Templu. Numai că Templu evreiesc nu mai există, acesta a fost distrus, aşa cum anunţase Isus.

În N.T. Templele lui Dumnezeu suntem noi, deoarece trupurile noastre sunt templele Duhului Sfânt. În aceste condiţii, noi nu ne întâlnim cu Dumnezeu o dată pe săptămână, în Templu, ca şi Evreii, adică sâmbăta, ci ne întâlnim în fiecare zi cu El, în noi. Ţinerea unei anumite zile în N.T. nu mai are nici un sens şi cine totuşi ţine o zi pentru Domnul o ţine, dar cine nu pentru Domnul nu o ţine. Fiecare trebuie să fie pe deplin încredinţat în cugetul lui sau al ei. (Romani 14; 5) Fiecare trebuie să ia o decizie personală, cu privire la ţinerea sâmbetei, a duminicii sau la ne ţinerea nici unei zile. Această încredinţare personală este miezul învăţăturii evangheliei. Nu ni se poate impune ce să credem, ci fiecare trebuie să îşi formeze propriile convingeri, în materie de credinţă. Dacă aş fi convins că trebuie să ţin sabatul zilei a şaptea aş face acest lucru, pentru mulţumirea lui Dumnezeu. Eu sunt convins însă că sabatul fiecărui Creştin, născut din nou este prezenţa lui Isus în viaţa sa, deci nu este vorba de timp fizic, ci de timp spiritual. Dacă alţii cred altfel este dreptul lor şi fiecare răspunde direct în faţa lui Dumnezeu, de convingerile sale. În N.T. sunt şi texte care ar părea că susţin ţinerea sabatului ca zi, dar numai la prima vedere şi ele sunt mult mai ne clare decât cele care prezintă sabatul zilei a şaptea ca pe un simbol, sabatul fiind doar  umbra lucrurilor viitoare, adică o indicaţie fizică pentru o realitate spirituală, care se împlineşte în Cristos. Fiecare trebuie să pună în balanţă textele biblice care sugerează ţinerea sabatului fizic şi pe cele care sugerează că nu trebuie ţinută nici o zi, dar trebuie intrat în odihna spirituală, care este Cristos şi fiecare trebuie să ia o decizie personală, în acest sens.  

Vă invit să vizitaţi site-ul www.bisericaspiritualaunica.com

Despre Sabat şi semnificaţia sa

Adventiştii de ziua a 7 a susţin că este necesar să ţinem o zi de odihnă şi aceasta trebuie să fie sâmbăta, în caz contrar nu putem să fim mântuiţi. Aşa au fost învăţaţi de Elen G. White şi aşa, cred ei că trebuie să fie. Trebuie să precizăm încă de la început că problema se pune de a şti dacă trebuie să ţinem o zi de odihnă sau nu, în sistemul N.T. şi dacă răspunsul este afirmativ, care este aceea zi de odihnă, este ea sâmbăta, sau este duminica? Adventiştii susţin că închinarea la Dumnezeu sâmbăta este esenţială şi că ea înseamnă o recunoaştere a autorităţii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei susţin că dacă te închini în toate zilele săptămâni, lui Dumnezeu, nu este de ajuns şi că trebuie să te închini sâmbăta Lui, în mod special şi să arăţi acest lucru prin aceea că nu practici nici un fel de muncă, aşa cum făceau şi Evreii. Adică închinarea la Dumnezeu are mai multă valoare sâmbăta, decât în cursul săptămânii şi că numai dacă nu lucrezi sâmbăta, îl onorezi pe Dumnezeu.

Cele de mai sus sunt o doctrină greşită, din următoarele motive:

Isus ne-a învăţat că nu există nici un loc anume sau un timp anume, în care trebuie să ne închinăm, ci cei credincioşi trebuie să se închine, în Duh şi adevăr. (Ioan 4; 23) Ei nu trebuie să se închine pe Muntele Sionului sau în zilele de sâmbătă, deoarece un loc anume şi un timp anume erau necesare numai atunci când Isus nu locuia în cei credincioşi. Astfel, deoarece Isus nu locuia în fiecare membru al poporului evreu era necesar un anumit loc de întâlnire, adică Templul, în care să se producă întâlnirea dintre om şi Dumnezeu. În N.T un astfel de loc de întâlnire şi un astfel de timp pentru întâlnire nu mai sunt necesare deoarece locul de întâlnire este Templul uman şi timpul de întâlnire este tot timpul. (1 Corinteni 6; 19) Nu numai sâmbăta, dar în fiecare zi a săptămânii, credincioşii se închină lui Dumnezeu, în Duh şi adevăr. Ce nevoie avem să ţinem o zi de odihnă dacă Isus locuieşte în noi şi, pentru noi, fiecare zi, este o zi de sărbătoare, o zi de odihnă spirituală. Cu ce se deosebeşte sâmbăta de celelalte zile, atunci când de exemplu lunea, la fel ca şi sâmbăta, Isus locuieşte în noi şi noi suntem în contact direct cu El?

Dacă ar trebui să ţinem o zi de odihnă aceasta ar fi, fără îndoială sâmbăta şi nu duminica, deoarece Dumnezeu a binecuvântat ziua de sâmbătă şi nu pe cea de duminică. Împăratul roman Constantin a schimbat, în mod arbitrar, ziua de odihnă din sâmbătă în duminică, fără un temei biblic şi acest lucru este o probă de abuz săvârşit de instituţia bisericească, în formare. Ţinerea forţată a duminicii, impunerea ei este un semn al ‚fiarei,’ deoarece, în acest fel, credincioşii sunt obligaţi să facă altceva, decât le dictează conştiinţele, adică fie să nu ţină nici o zi de odihnă, fie să ţină sâmbăta. Eu sunt convins că nu trebuie să ţinem nici sâmbăta şi nici duminica şi că toate zilele sunt la fel, deoarece în toate zilele avem posibilitatea să fim cu Isus, în egală măsură şi că El este odihna noastră adevărată şi nu doar prefigurată prin simbolul sabatului evreiesc. (Evrei 4; 4-10)

Cine însă ţine duminica, în numele lui Isus, pentru că aşa a fost învăţat, de către Bisericile instituţionale că trebuie să facă nu se închină ‚fiarei,’ pentru că el sau ea se închină, în convingerea lui sau a ei, lui Dumnezeu şi nimeni nu îl poate sau nu o poate judeca pentru aceasta. Totuşi va venii o vreme când duminica ar putea fi transformată într-un semn al ‚fiarei,’ dacă aceasta va fi impusă ca zi obligatorie de odihnă şi dacă cineva ar sta să pândească, dacă muncim sau nu duminica, acesta ar fi un abuz al autorităţii religioase şi deci un semn al ‚fiarei.’ Eu însă afirm că în acele vremuri ale sfârşitului nu va fi numai impunerea duminicii singura manifestare a semnului ‚fiarei,’ ci vor fi multe alte elemente, prin care Bisericile instituţionale îşi vor impune doctrinele lor, asupra celor credincioşi. Printre aceste abuzuri ar putea fi şi impunerea zilei de duminică, ca o zi de odihnă obligatorie.

Evreii l-au răstignit pe Isus şi pentru că ei considerau că El nu ţinea sabatul cu toate că El făcea numai lucruri bune, în zilele de sabat. De fapt, Isus nu deosebea sabatul de celelalte zile şi tot cea ce făcea în celelalte zile, făcea şi în zilele de sabat, adică numai bine. Isus vindeca pe bolnavi şi predica evanghelia în toate zilele, lunea, marţea, miercurea, sâmbăta, ş.a.m.d. Dacă ar fi vrut Isus ar fi putut să vindece pe bolnavi în toate zilele în afară de sâmbătă şi astfel să nu calce sabatul. El a călcat însă sabatul, în mod deliberat, pentru a demonstra că cine este „în El” nu mai are nevoie să ţină literal sabatul, deoarece El este Domn şi al sabatului. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul şi iubeşte pe aproapele său, ca pe sine însuşi, prin aceasta ţine, în mod implicit şi sabatul. Nu este vorba despre a  nu face nimic în zi de sabat, adică de a nu face nici un efort sau muncă, ci este o poruncă activă, aceea de a ţine sabatul. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns să te abţii de la a desfăşura anumite activităţi, ca să ţi cu adevărat sabatul, trebuie să faci ceea ce a spus Isus, adică să iubeşti şi să faci bine, celor din jur şi acesta este adevăratul sabat. Lucrul acesta însă nu trebuie să îl facem numai sâmbăta, ci în fiecare zi a săptămânii şi a vieţii noastre. Sabatul N.T. este în fiecare zi a săptămânii şi în fiecare zi suntem chemaţi să facem bine celor din jurul nostru şi acelaşi lucru îl făcea şi Isus, fără să ţină cont de zilele săptămânii. Isus a transformat sabatul dintr-o poruncă pasivă, de a nu face, într-o poruncă activă, adică de a exprima dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni în fiecare zi şi nu numai sâmbătă, prin a face bine oamenilor. Prin uciderea lui Isus şi pentru motivul că nu ţinea sabatul, acest simbol al V.T., înţeles în mod literal, şi-a pierdut orice semnificaţie literală, formală.

Nu trebuie să ţinem sabatul în ziua de sâmbătă sau duminică, ci trebuie să îl ţinem în fiecare zi, intrând în odihna care este în Isus. Dacă însă vom fi obligaţi să ţinem sabatul duminica, de către o autoritate religioasă, atunci duminica devine semnul „fiarei.” Tot astfel, dacă cineva ne obligă, împotriva convingerilor noastre, să ţinem sabatul în zilele de sâmbătă şi aceasta reprezintă tot un amestec ne dorit în libertatea noastră de conştiinţă şi ţinerea sâmbetei devine tot un semn al „fiarei” şi cei care ne obligă să facem acest lucru devin „fiara.” Prin urmare, semnul „fiarei” este autoritatea impusă asupra conştiinţelor celor credincioşi şi de aceea cei care ne numesc „satanişti,” pentru că nu ţinem sâmbăta, acţionează tot sub semnul „fiarei.”

    Dacă o persoană munceşte sâmbăta şi cu banii câştigaţi îi ajută pe cei săraci, Adventiştii de ziua a 7 a o consideră „satanistă.” Dacă o altă persoană are nevoie de bani, în mod urgent şi munceşte şi în zilele de sâmbătă, pentru a îşi plăti datoriile la bănci sau pentru alte motive, Adventiştii de ziua a 7 a vor considera că aceea persoană este un ‚satanist’ sau o ‚satanistă.’ În fine, dacă o persoană are un copil bolnav şi munceşte zi şi noapte să îi plătească factura medicală, muncind deci inclusiv sâmbăta, Adventiştii de ziua a 7 a numesc această persoană ‚satanistă.’ Astfel de învăţături, cum este cea adventistă de ziua a 7 a sunt foarte dăunătoare deoarece îi ţin pe cei credincioşi departe de Dumnezeu şi pun asupra lor un „jug” inutil, care pe Evrei nu i-a ajutat şi chiar i-a condus la răstignirea Fiului lui Dumnezeu. Spiritul evreiesc este bine împământenit în conştiinţele Adventiştilor de ziua a 7 a care îi persecută pe aceia care se mulţumesc doar cu Isus Cristos şi jertfa Lui. Un singur lucru trebuie reţinut din învăţătura adventiştilor de ziua a 7 a şi anume că impunerea oricărei doctrine asupra celor credincioşi, inclusiv ţinerea zilei de sâmbăta, sunt expresia „fiarei” şi a autorităţii acesteia. Numai că Adventiştii de ziua a 7 a nu ne învaţă să ne ferim cu adevărat de „fiară” deoarece ei înşişi sunt organizaţi ca şi o instituţie bisericească. Pe de altă parte, Biserica Spirituală Unică nu este o instituţie bisericească, o nouă denominaţiune creştină, ea este o realitate spirituală care îi cuprinde pe toţi Creştinii născuţi din nou, indiferent în ce denominaţiune creştină se află sau dacă se regăsesc în afara oricărei Biserici instituţionale. Biserica Spirituală Unică suntem noi, fiecare din noi, dacă suntem cunoscuţi de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii, dacă suntem într-o relaţie personală cu Isus şi dacă parcurgem procesul naşterii din nou. Noi suntem aceia chemaţi să îi avertizăm pe toţi Creştini asupra pericolelor pe care Bisericile instituţionale le conţin şi le vor desfăşura în curând în faţa celor credincioşi.

Vă invit să vizitaţi websitul www.bisericaspiritualaunica.com